Am vazut cu intirziere filmul “Antichristul” de Lars von Trier. Bergmanian ca subiect, tarkovskian ca filmare tehnica. Filmul mi s-a parut excelent, fara sa fie o capodopera, dar numai pentru cine cunoaste si degusta dialectica si structura cruzimii. Nu este un film insuportabil, dar este unul indezirabil. Cruzimea se afla in noi, indiferent ca o constientizam sau nu, ca un sac plin cu gunoaie psihice. Cind sacul se goleste, cruzimea este izbitoare. Dar si cind sacul este plin cruzimea este la fel. Si atunci ce este de facut? Nobody knows. Eu as spune, insa, ca, intr-un anumit fel insidios, cruzimea poate fi luata in stapinire si ferfenitita tocmai la marginile ei hidoase. Mai mult de atit nu am de gind sa spun. Fiecare sa gaseasca solutii de unul singur.

Nimic nefiresc în a ajunge să-ţi deguşti sexualitatea datorită morţii percepute amănunţit, în detaliu.

Viaţa înseamnă sfîrtecare şi sînge, moarte multă venind din penumbră şi, pentru a compensa acest lucru, ea înseamnă şi spasm sexual desfăşurat în ralenti ori, dimpotrivă, în rafale scurte.

Femeile seamănă cu nişte pîini proaspete tocmai scoase din cuptor.

Geografia trupurilor înfometează cel puţin jumătate din omenire, avînd în vedere că cealaltă jumătate nu este alcătuită din sfinţi şi mucenici.

Uneori scot ţipete de placere cînd citesc: voluptatea este intensă şi tangibilă inclusiv pentru cine m-ar auzi. La fel scot ţipete uneori şi cînd scriu. Nu cred că este nebărbătesc acest lucru, ci firesc. Întrucît ceea ce contează este intensitatea. Iar dacă scrisul şi cititul au efect orgasmatic, asta este.

Cînd ne pasionează o carte pe care o citim, ne vine, adesea, pofta să o mîncăm, să o înghiţim şi să o mestecăm pe îndelete, cu voluptate. Se întîmplă, însă, că uneori cartea cu pricina ne înghite şi ne mănîncă pe noi cu voluptate. Apoi, într-un tîrziu, ne scuipă afară. Admit că acest scuipat în afară, după etapa voluptăţii şi a deliciului lecturii, conţine o voluptate la fel de intensă, chiar dacă pe cale de a pieri, ca după un coit performant.

Există obiecte ale dorinţei pe verticală şi obiecte ale dorinţei pe sau la orizontală. Ele nu sînt foarte greu de diferenţiat, în principiu, întrucît verticalitatea sau orizontalitatea indică deja o direcţie de lucru, o înălţare sau o cădere sau ceva înrudit. Ce ma interesează pe mine este, însă, categoria estetică a obiectelor dorinţei. Ce sînt acestea? Pasiuni mici şi călduţe sau patimi uriaşe? Şi cine le administrează în noi? Adevărul este că m-am săturat să funcţionez şi să funcţionăm doar prin extreme, numai din pricină că acestea ar fi mai autentice decît stările intermediare, decît griurile existenţiale.

Depunem mărturie de viaţă pentru unii şi alţii, dar pentru noi oare mai ajungem să depunem vreo mărturie? Şi cum ar trebui să fie această mărturie? Patetică, rigidă, oarecare? Dar mai ales cine ar trebui să audă mărturia faţă de noi înşine? În niciun caz nu mă gîndesc la Dumnezeu. Dar nici la pereţi şi ziduri.

A juisa. Cuvîntul acesta nu este foarte des folosit, deşi realitatea lui concretă se referă la o stare de împlinire, fizică măcar. Juisăm, se pare, mai degrabă retoric şi ficţional decît corporal. Nu fiindcă aceată corporalitate nu ar fi pregnantă, ci întrucît nevoile fiziologice pot fi suportate şi la minima rezistenţă. Dar maxima rezistenţă sufletească şi psihică oare cum ar trebui să fie? Conjugarea verbului a  juisa nu mai interesează decît la persoana întîi singular. În rest e vorba doar de tabieturi şi experienţe.