Există făpturi care cultivă o aşteptare ascetică doar în vederea unor ceremonii sexuale fără precedent, amînate, însă, la nesfîrşit. În cele din urmă, aceste făpturi sînt nişte păcăliţi, aşa încât nu ştii dacă să le priveşti amuzat sau blajin. Aşteptarea ascetică nu îşi are rostul decît pentru cei care şi sînt aşteptaţi. Altfel este zadarnică. Iar un criteriu exact al aşteptării nu există.
Nu spuneai tu ca se leviteaza si-n singuratate? In plus, exista si singularitatea. Tocmai ce mi-ai adus aminte de jocul de carti. Unele se joaca individual, altele in perechi. Si mai cred ca nu poti castiga o partida in doi daca n-ai castigat cateva maini si de unul singur. Cei care au trei asi in maneca nu prea au ce sa faca cu un doi de trefla. Poate ca de asta asteapta.
Jokerul nu este intotdeauna o carte proasta…
“In cele din urma” despre care vorbesti tu, ma tem ca totul este zadarnic. Raman doar privirile blajine, atat ale privitorului cat si ale privitului, pana la caderea pleoapelor.
Dar insemnarea are adevarul ei…in sensul in care optimismul comporta o ironie. Si isi bate joc. Nici nu pot gasi alt sentiment care sa-si bata mai tare.
Jokerul nu este niciodata o carte proasta. Dar eu vorbeam aici despre alt soi de pacalit. Asteptatorul ascetic se pacaleste uneori pe sine insusi, atunci cind nu este asumat ascetismul cu pricina, ci are o miza imediata.
Fireste ca jucam, uneori, si carti de unii singuri. Cit despre asii din mineca, eu nu m-am bizuit niciodata pe ei, sint prea riscanti.
Ironia este intotdeauna sanatoasa. La fel ca autoironia.
Hm… pai daca nu si l-a asumat si totusi reuseste sa se pacaleasca, ma gandesc ca trebuie sa fie al naibii de bun ipocrit cu sine…
Dar, daca e sa-ti spun ce gandesc, eu nu cred in pacalirea de sine. Cred in reverie, in verdicte amanate, in multe altele, dar o amagire absoluta cred ca ti-o pot aplica doar altii.
De acord cu ironia si cu auto, dar crezi ca poate fi un modus vivendi? Ma gandesc ca ranjetul ar putea tampi…daca nu el, atunci durerea, la un moment dat incepe, totusi, sa doara…
La ipocritii de sine nu ma amestec, sint greu de analizat. Reveria s-ar putea sa fie, insa, cea mai constanta stare de pricepere a lumii. Poate ca mai exact ar fi sa vorbim despre langoare.
Iro si autoiro sint sanatoase ca granite si delimitari fata de caraghiosul si grotescul din viata. Rinjetul timpeste, fiindca tine de o ironie triviala, dar surisul fin nu timpeste deloc, e chiar indicat sa fie practicat.
Langoare, zici? Dar asta ar fi un fel de cersetorie…Unde e taisul acela provocator pe care ai vrea sa te cateri, unde sunt usile inchise, unde e placerea de a incerca o mie de chei si cheite pentru a deschide lacatul, misterul din spatele perdelelor de margele prin care doar se intrevede, sticla sablata…Tristetea o capatam oricum.
Surasul fin are intotdeauna grauntele amarului. A amarului ca intelegi. Cat de putin. Si ca, odata ce-ai inteles, n-ai sa uiti niciodata. Metamorfoza ireversibila. Valabila si-n erotic.
Langoarea nu e cersetorie, ci tinjire pe jumatate retinuta, pe jumatate expusa. A nu se confunda cu acedia. Cit despre provocari, ele sint destule, nu este nevoie sa ne provocam sa le provocam ca le provocam… si tot asa!
Surisul fin are, totusi, destul procent de intelepciune reala.
Eram perfect de acord cu surasul fin!
Nu sunt de acord cu mine c-am pus articolul gresit “a amarului” in loc de “al amarului”…
Provocari sunt destule? Inseamna ca tu stii sa privesti… mai am de invatat, se pare.